Istorie castelul Bran

"Actul de naştere" al cetăţii Bran poate fi considerat privilegiul acordat de coroana maghiară oraşului Braşov la 19 noiembrie 1377, emis la reşedinţa din Altsohl (Zvolen-Slovacia). Documentul emis de cancelaria regelui Ludovic cel Mare (Ludovic I de Anjou) susţinea că "bătrânii, juzii şi juraţii, precum şi întreaga comunitate a saşilor din Scaunul Braşov, nesiliţi şi neconstrânşi, ci de bună voie au promis în mod generos şi unanim de a construi o nouă cetate pe stânca Dietrich", de a o face "cu propriile lor osteneli şi de a tăia pădurea acolo în lung şi în lat după voia noastră, de a dezrădăcina şi nivela, aducând şi furnizând piatră, ciment, lemne necesare la clădirea numitei cetăţi, procurând şi zidari şi cioplitori de piatră şi dulgheri cu propria lor cheltuială".

În schimb, regele întărea saşilor uniunea dintre Brasov, "Oraşul Coroanei" (Kronstadt) şi cele 13 sate ale Ţării Bârsei şi le confirma drepturile de folosinţă pentru pădurile, apele şi pământurile acestora.

Ridicarea unei cetăţi regale la Bran a fost dictată de necesitatea apărării trecătorii, o măsură obligatorie evidenţiată nu de o invazie militară peste Carpaţi ci de un conflict zonal, izbucnit între domnitorul Ţării Româneşti şi suveranul maghiar. Însă, în scurt timp, importanţa militară a cetăţii de graniţă a crescut, înfrângerea coaliţiei creştine în bătălia de la Kossovopolje (15 iunie 1389), aducându-i pe otomani la hotarele coroanei maghiare.

În acest context, apare primul document care atestă stăpânirea Branului de către Mircea cel Bătrân (1412). Cetatea Branului, primită de domnitorul muntean de la regele maghiar Sigismund de Luxemburg, putea să-i asigure un prim loc de refugiu în cazul unei invazii otomane. La scurt timp după moartea lui Mircea, Sigismund retrage urmaşilor săi controlul asupra cetăţii Bran. Hotărârea regală fiind determinata de instabilitatea politică din Ţara Românească şi de expediţiile de jaf ale turcilor.

În sistemul defensiv organizat de regii maghiari, cetatea Branului trebuia să îndeplinească o funcţie militară, ce pare copleşitoare, nefiind vorba doar de paza împrejurimilor, ci de apărarea şi supravegherea uneia dintre cele mai importante căi de acces în Transilvania.

Castelanul de Bran era ales de rege şi trecut în subordinea comitelui secuilor, reprezentantul puterii centrale în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi comandantul sistemului de apărare al graniţei de est a Transilvaniei. În ierarhia feudală transilvăneană castelanul de Bran a ajuns să ocupe un rang important în timpul domniei lui Matei Corvin (1458- 1490), fiind numit şi locţiitor al comitelui secuilor, pentru ca în perioada 1493- 1495 să ocupe funcţia de vice-voievod.

Castelanul de Bran era şi administratorul unui domeniu format din 9 aşezări bârsane de iobagi.

Garnizoana cetăţii era compusă din mercenari. Cronicarul Ioan de Târnava aminteşte la sfârşitul secolului al XIV-lea de "briganţi şi balistari englezi".

Infăţişarea cetăţii la sfârşitul secolului al XIV-lea probabil că era sobră, fără elemente arhitecturale decorative, deoarece utilul trebuia să primeze esteticului. Spaţiul interior era împărţit intre apartamentul castelanului; cel al oaspeţilor; locuinţele garnizoanei şi slujbaşilor; construcţiile destinate activităţii domestice: bucătărie, brutărie, etc.; cămara pentru alimente; magazie şi grajd; locuinţele slugilor; capela, ca loc de adunare obligatorie şi regulată a tuturor locuitorilor cetăţii, oricare le-ar fi fost statutul şi locul in ierarhie. În curtea interioară a fost amenajat un puţ. Fântâna săpată în stâncă era ultima rezervă de apă a apărătorilor cetăţii în timpul asediilor.

În stânca dealului a fost scobită o încăpere "tainică şi întunecată": închisoarea. O modalitate de îndeplinire a condamnărilor la moarte se pare că era executarea prin aruncarea de pe metereze în furcile aşezate pe panta nordică a dealului cetăţii.

Braşovenii, cei care în fapt au ridicat cetatea Bran, au fost primii interesaţi în apărarea eficientă a trecătorii, în siguranţa traficului comercial şi, nu în ultimul rând, în eliminarea abuzurilor castelanilor regali şi ale vameşilor. Pentru rezolvarea acestor probleme, soluţia cea mai sigură era trecerea cetăţii sub controlul unui castelan numit de ei.

În 1498, Braşovul, unul dintre cele mai bogate oraşe transilvănene, profită de secătuirea vistieriei regelui Vladislav al II-lea Iagello şi obţine în schimbul unui împrumut amanetarea pe 10 ani a cetăţii şi domeniului Bran, cu condiţia ca braşovenii "să conserve cetatea totdeauna cu credinţă, prin propriile mijloace şi cheltuieli, s-o întărească şi s-o fortifice cât se va putea mai bine". În aceiaşi perioadă, braşovenii reuşesc să primească în arendare şi vama Branului.

Stăpânirea Braşovului asupra Branului s-a prelugit şi după cucerirea regatului ungar de către otomani printr-o serie de înţelegeri încheiate cu principii Transilvaniei. Mai mult, în 1651, braşovenii au obţinut dreptul de proprietate, printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi al II-lea.

În anul 1593, cetatea a fost distrusă de explozia depozitului de pulbere. În anul 1617, o puternică furtună a dărâmat o parte din acoperişuri, iar doi ani mai târziu, cetatea a fost afectată de un incediu. Reparaţiile care au urmat se pare că au conturat linia arhitecturală exterioară a cetăţii, transmisă cu modificări minore până în prezent, chiar dacă până în secolul XX, când a avut loc ultima mare intervenţie asupra structurii arhitecturale a fortăreţei, au mai avut loc şi alte restaurări importante (o inscripţie de pe faţada dinspre curtea interioară a turnului nordic atestă o restaurare a cetăţii în anul 1723). Reparaţiile de la începutul secolului al XVII-lea au fost făcute la ordinul "principelui constructor", Gabriel Bethlen (1613-1629). Se pare că acum braşovenii au reconstruit turnul porţii şi turnul rotund, iar turnului principal ("donjonul") i-au fost adăugate elemente decorative renascentiste, arcade duble semicirculare şi creneluri treptate, ornament adaugat şi pe frontalul clădirii alăturate turnului.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea, arta fortificaţiilor trece printr-o mutaţie capitală datorată creşterii puterii de foc a echipamentelor militare de asediu. Acum ia sfârşit o epoca romantică şi începe o alta, mult mai pragmatică, în care fortăreţele erau lipsite de apărare în faţa ghiulelelor ce le zdrobeau temelia. Perfecţionarea armelor de foc şi schimbarea tacticii militare conduce la pierderea importanţei militare a cetăţii din Bran. De acum, fortăreaţa este preţuită mai mult ca o reşedinţă domenială.

Regresul importanţei militare a cetăţii a fost cauzată şi de schimbarea situaţiei politico-militare din sud-estul Europei. Ofensiva imperialilor austrieci spre sud permite abandonarea apărării pe linia Carpaţilor. Supravegherea trecătorilor revine din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea regimentelor de graniţă. Din punct de vedere militar, castelanul de la Bran şi oamenii săi îndeplinesc doar misiuni simple de pază.

RESEDINTA REGALA

Când a vizitat pentru prima oara Branul, în timpul unei excursii înainte de primul razboi mondial, regina Maria s-a destainuit anturajului sau "ce basm ar însemna sa chem la viata un mic castel medieval, o adevarata poveste cu zâne".

La 1 decembrie 1920, de ziua Marii Uniri, consiliul orasenesc al Brasovului a decis în unanimitate sa ofere Reginei Maria a României Mari stravechiul castel al Branului ca un gest de pretuire, asa cum este amintit în actul de donatie, fata de "marea regina care usuca lacrimile vaduvelor si orfanilor, îmbarbateaza pe cei deznadajduiti, întinde ajutor si mângâiere celor ce zac în suferinta si împrastie binecuvântare pretutindenea unde îsi îndreapta pasii si prin toate acestea cucereste cu un avânt irezistibil inimile populatiei tarii întregi".

În scurt timp, Regina Maria a transformat darul brasovenilor în resedinta sa favorita. Toata viata, Regina Maria a avut o adevarata patima pentru a cladi, pentru a amenaja locuinte. Pentru Ultima romantica amenajarea resedintei de la Bran a fost "o întâmplare minunata si, cu aceiasi însufletire niciodata domolita" s-a apucat sa o "chiverniseasca". O ajuta într-aceasta si Carol Liman (Karel Liman), arhitectul sau preferat (refacerea castelului Bran a fost ultima sa mare realizare profesionala, caci in 1929 avea sa se stinga).

La poalele dealului cetatii, în locul "gradinii castelanului" s-a amenajat un parc, conceput în stil englezesc, cu alei curbe, terase largi în forma de amfiteatru, banci de piatra, arcade înecate de verdeata, fântâni si pavilioane decorate cu vase si statuete. Pe locul mlastinii de la poalele dealului cetatii, a fost amenajat un lac, populat cu pastravi. La dorinta reginei, directorul vânatorilor regale a adus în resedinta din Bran trei lebede din Delta Dunarii.

Desi a cheltuit foarte multi bani pentru restaurarea si întretinerea Branului, regina a fost fascinata de noua resedinta. Castelul a devenit locuibil, s-a creat un confort sigur, vechile guri de tragere au fost transformate în ferestre, a fost lasata mai multa lumina, i s-au reparat galeriile subrede, s-au creat noi camere în diverse colturi ciudate si uriasul pod a fost transformat în spatii locuibile. Însa totul fara a-i lua din maretie, cu grija pentru a se pastra austeritatea si aspectul vechi al locului.

În timpul lucrarilor de amenajare la salonul de muzica, spre marea încântare a reginei, a fost descoperita o scara interioara secreta, sapata în stânca, care facea legatura între podul castelului si etajul I. Dupa reamenajare, cu ajutorul acestei scari, regina ajungea din apartamentul sau (etajul I) direct în biblioteca resedintei (salonul de muzica -etajul III).

"Lumea de poveste" a castelului a fost întregita de aspectul curtii interioare: o miscare continua de volume si linii, o succesiune armonioasa de arcade, toate însotite de o invazie florala.

În vara anului 1937, fântâna castelului a fost secata si în put a fost instalat un ascensor, care coboara 57 m, pâna la baza dealului. Accesul la platforma de jos se face printr-un tunel, cu intrare dinspre parcul regal.

La parterul turnului, în camera de altadata a tunarului, a fost amenajata o capela. Peretii acesteia sunt pictati de catre Artur Verona. Din 1940, capela adaposteste mormântul ultimului copil al reginei Maria, principele Mircea, mort de febra tifoida la 2 noiembrie 1916. Piatra mormântului a fost restaurata în 1997.

Pretutindeni unde a amenajat un interior, regina Maria si-a pus amprenta personalitatii sale, a cautat sa-si impuna "stilul". Iar ea avea o adevarata patima de a împodobi camerele într-un chip neobisnuit si original. În spatele zidurilor groase ale castelului, suverana a colectionat un ciudat amestec de lucruri vechi cu lucruri mai mult sau mai putin rustice: sculpturi, icoane vechi si alte obiecte de cult, covoare orientale si carpete taranesti, vase de bronz si arama, oale taranesti din mai multe tari; lazi si dulapuri, vechi mese grele de stejar, scaune, canapele si paturi. Rezultatul a fost transformarea castelului într-un "mic muzeu plin de comori rare aduse din toate tarile".

Dupa 1930, amenajarea castelului fiind aproape terminata, pe domeniu se construiesc câteva cladiri destinate atât familiei regale si administratiei cât si oaspetilor. În primavara anului 1930, în parcul regal a fost ridicata o casa din bârne de lemn, "Casa de Ceai". Între noua cladire si bucataria castelului functiona un funicular. Încaperile vechilor cladiri ale vamii au fost transformate în locuinte pentru personal, garaje, magazii, camera corpului de garda si camere de oaspeti.

În 1932, pe terenul dintre Magura si râul Turcu, a fost construita o microhidrocentrala. Din Magura Branului au fost captate sapte izvoare, numite de atunci "Izvoarele Reginei". Uzina electrica a fost dotata cu doua generatoare (marca "Siemens" si "A.E.G.") si doua turbine (marca "Frith"). Întreaga furnitura a fost predata în "perfecta stare" la 5 septembrie 1932. Regina a ordonat administratorului resedintei din Bran acordarea în mod gratuit a curentului electric pentru iluminatul strazilor din Bran, Moeciu si Simon si pentru scolile si bisericile acestor sate. Lumina electrica a fost asigurata la un pret foarte ieftin si locuitorilor din Bran. Din aceste încasari era întretinuta uzina si instalatiile acesteia. La dorinta reginei, din plusul de încasari, la fiecare Craciun, erau cumparate cadouri pentru "populatia sarmana din Bran".

Atrasa de bisericile ortodoxe, deoarece considera ca aici gaseste "mai multa taina decât în orice alte locasuri de rugaciune", regina Maria aduce în 1932, la picioarele Magurii Branului, o bisericuta din lemn descoperita în septembrie 1928 pe Valea Muresului, în satul Lueriu. În anul 1956, comunistii au demontat lacasul si l-au mutat la resedinta Patriarhiei Ortodoxe Române din Jercalai –Urlati (Prahova).

Castelul Bran a fost una dintre cele mai reprezentative resedinte ale Reginei Maria. Amenajarea sa a confirmat trasaturile personale ale Reginei, lucrurile ce dau "caracter unui camin". Suveranei îi placea sa creeze, sa admire si sa colectioneze. Ea a creat un muzeu care capata viata atunci când familia regala locuia în castel.

DOMNITA BRANULUI

Dupa moartea Reginei Maria (18 iulie 1938), "Castelul Bran cu tot ce se gaseste în el si cu toate terenurile si constructiile" a fost mostenit de catre arhiducesa Ileana de Habsburg, fiica favorita a reginei, conform testamentului întocmit la Balcic, la 29 iunie 1933. Regina Maria dorea ca "Ileana sa-l foloseasca în deplina fericire cât timp îi va fi cu putinta".

Arhiducesa Ileana, acuzata de regele Carol al II-lea, ca a primit "partea sufletului" din mostenirea lasata de regina Maria, a apreciat daruirea "minunatului castel Bran, pe care l-am iubit atât de mult amândoua, un simbol al dragostei, delicatetei si întelegerii dintre mama si fiica". Ea a cautat sa pastreze amintirea reginei si a lasat interioarele castelului aproape neschimbate: "O simteam atât de aproape când îmi aranjam lucrurile în castelul Bran, îsi aminteste Ileana, încât aproape aveam senzatia ca ea le aranja, si nu eu, în acea unire momentana de personalitati care ne apropia atât de mult".

O dorinta testamentara inedita a Reginei Maria a fost ca inima sa sa nu fie îngropata în biserica de la Curtea de Arges, necropola familiei regale, ci sa fie depusa în ctitoria sa, bisericuta "Stella Maris", construita la Balcic si închinata Sf. Fecioare Maria. Inima a fost asezata într-o mica caseta octogonala de argint, învelita cu un drapel dublu- o fata cu steagul României, cealalta cu steagul Marii Britanii. Caseta de argint a fost introdusa într-o caseta de bijuterii de argint aurit, gravata si ornamentata cu pietre pretioase, cadoul de nunta primit de Maria, în 1893, de la "Doamnele Române". La rândul ei si aceasta caseta a fost învelita într-un steag. Casetele au fost depuse într-un sarcofag de marmura alba.

În septembrie 1940, la scurt timp dupa abdicarea fratelui sau, cu aprobarea autoritatilor române si a noului rege, Mihai I, arhiducesa Ileana ordona administratorului resedintei sale de la Bran, generalul Zwiedineck sa aduca "Inima Reginei Maria" de la Balcic la Bran si sa aseze mormântul în biserica de lemn a resedintei. În primavara anului 1941, Ileana a amenajat o mica capela în stânca Magurii Branului, unde credea ea, "lumea putea sa vina libera sa se închine". Capela avea un grilaj de fier, ornamentat cu cruci, de tipul crucii gamee, un simbol des folosit de regina Maria în timpul vietii.

În zilele tulburi ale verii anului 1944, Ileana a construit la Bran un spital de campanie, denumit "Inima Reginei", deoarece "este aproape de inima maicii mele". Simbolic, Nicolae Balan, mitropolitul Transilvaniei a tinut slujba de sfintire pe 22 iulie 1944 (ziua Sfintei Mironosite întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena), de ziua onomastica a Reginei Maria. Proiectul a fost sustinut de armata româna. Baracile si blocul operator au fost primite de la fabrica de munitie din Tohan.

Între 1945- 1947, într-un Bran ce încerca sa ramâna "o insula de pace si nadejde", Ileana si-a concentrat întregul efort în sustinerea spitalului "Inima Reginei".

Pe 27 iunie 1947, în curtea spitalului, parintele Arsenie Boca de la Sâmbata a sfintit fundatiile unei biserici. Ea trebuia sa fie copia fidela a "celei mai mici biserici din tara", "Stella Maris" din Balcic. În bisericuta de piatra, Domnita dorea sa aseze inima reginei "asa încât sa ramâna pentru totdeauna în Spitalul Inima Reginei, care fusese dedicat memoriei ei". Plecarea fortata din tara a familiei regale a lasat proiectul neterminat.

Pe 12 ianuarie 1948, Domnita si familia sa au parasit România, "departe de tot ce cunosteam si iubeam". Dupa alungarea din tara, familia arhiducala s-a refugiat mai întai în Elvetia, apoi în Argentina. În anul 1950, Ileana si cei sase copii au ajuns în Statele Unite ale Americii.

În anul 1961, dupa moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) si a ginerelui sau, contele polonez Jaroslav Kottulinki, într-un accident de avion (15 ianuarie 1959), profund marcata de tragicul eveniment, arhiducesa urmeaza calea monahala, devenind Maica Alexandra.

În iulie 1968, comunistii au profanat capela din Magura Branului si inima reginei României Mari a fost mutata într-un birou al Muzeului Bran, iar dupa trei ani a fost aruncata pe un raft al Muzeului National de Istorie a României. O imagine simbol pentru soarta adevaratelor valori ale istoriei contemporane a românilor în perioada dictaturii comuniste.

Domnita Ileana s-a reîntors în România si a vizitat Branul în septembrie 1990. La scurt timp dupa "binecuvântata revedere", la 21 ianuarie 1991 s-a stins din viata. A fost înmormântata la Ellwood City, în apropierea ctitoriei sale.

În testament, Maica Alexandra a cerut sa fie iertata de toti cei carora le-a gresit si în mormântul sau sa fie asezata cutiuta cu tarâna româneasca luata, la plecarea în exil, de ACASA, de la poalele castelului Bran.

Prin plecarea Domnitei Ileana, resedinta regala si arhiducala din Bran a fost desfiintata. La 1 octombrie 1950, castelul Bran a fost declarat monument istoric, iar în 1957 a fost transformat în "muzeu de arta feudala". Amenajarea acestuia s-a încadrat limitelor dictate de restrictiile ideologice ale partidului comunist. Cu multa grija, expozitiile muzeului evitau prezentarea adevarului istoric, orice referire la cea mai frumoasa perioada din istoria Branului fiind considerata "act de sabotaj si tradare".
Însa, din fericire, trecând peste aceste încercari grele, castelul Bran a pastrat pâna astazi, dupa cum spera Domnita Ileana, "ca într-o cupa, multumirea si fericirea ce i-a fost daruita, lasând apoi, pentru totdeauna, sa soarba din aceasta cupa pe toti cei care vin în valea Turcului sa-si învioreze trupul si sufletul".